Transformându-mă în Tosca…pentru două ore și trei minute!

    Într-un scurt interviu realizat cu câțiva ani în urmă, despre opera lui Puccini și orasul Roma, regizorul Franco Zefirelli începea prin a descrie drumul Floriei Tosca într-o zi însorită de vară, pe străduțele Romei, prin piață, din momentul când a cumpărat florile pentru Madonna și până la biserică, unde vine să vorbească cu iubitul ei, pictorul Mario Cavaradossi..Un episod care nu este inclus în operă și pe care putem doar să ni-l imaginăm. În fond, de unde vin personajele noastre, aruncate brusc de Giacomo Puccini în vâltoarea unei acțiuni care te ține cu sufletul la gură, din prima și până în ultima clipă? Mi-a plăcut mult acest exercițiu de imaginație pe care regizorii și actorii îl fac frecvent și, de ce nu?chiar și melomanii pasionați. Acela de a recompune imaginar biografia, destinul, caracterul, obiceiurile, fizionomia, alura, mersul, privirea, tot ce poate fi semnificativ din viața unui personaj care apoi intră în “arena” celor două ore de muzică absolut fabuloasă, purtând semnătura compozitorului italian dar și a dramaturgului francez, Victorien Sardou și…de ce nu?a unei mari actrițe care a inspirat această dramă.. fascinanta Sarah Bernard.

     Exercițiul de imaginație a fost de data aceasta “semnat” de regizorul italian Matteo Mazzoni, și chiar dacă montarea sa a avut premiera acum câțiva ani în urmă la Opera din Brașov este reactualizată în prezent de Asineta Răducanu, asistenta sa de regie, care ne poartă prin labirintul viziunii lui Mazzoni după indicații notate precis. O viziune oarecum clasică, oarecum modernă, intensitatea trăirilor fiind adesea împinsă spre paroxism, urmând spiritul puccinian.

    Câteva zile în urmâ, în 2 iunie 2018, m-am bucurat să debutez în acest rol, după o perioadă intensă de studiu, lecturi și documentări, de îndrumări primite direct de la cântăreți de mare prestigiu: soprana Maria Slătinaru Nistor, tenorul Vasile Moldoveanu și numeroase sesiuni lucrative de brainstorming cu minunatul artist Răzvan Săraru, de care mă leagă o îndelungată prietenie. Dar despre un rol ca Tosca nu poți spune niciodată ce e …gata! Chiar și în ultimele repetiții, înaintea debutului din luna iunie, câteva discuții cu regizoarea Anda Tăbăcaru Hogea mi-au provocat imaginația către noi nuanțe de caracter și atitudini posibile în conturarea siluetei Floriei Tosca, inspirându-mă spre noi culori dar și îndreptățindu-mi îngrijorarea că imaginea formată de mine până în acel moment este crudă și incompletă… Pe de altă parte are prospețimea și entuziasmul unei noi descoperiri, pentru că a cânta un rol nou – chiar și când el este uzat de nenumărate înscenări în întreaga lume – este pentru fiecare artist în parte care îl abordează prima dată “topindu-l” în imaginația sa, ca apoi să îl “toarne” în corpul și în vocea sa, o noutate, o șansă și o bucurie de nedescris!

    Cum intri într-un rol sau cum devii un personaj autentic? Ce face un actor de film, de teatru sau de operă pentru a întruchipa cât mai veridic un alt om, pentru a intra în pielea unui rol nou, pentru a convinge și a fi crezut de public? Câte unul dintre acești artiști reușește atât de bine această transformare/ transfigurare prin charisma jocului său, încât uiți dintr-o dată de toate convențiile scenice, uiți că “este numai un film” și te lași prins în mrejele poveștii lui, începi să visezi.

   Ce se întâmplă de fapt? Este oare un act de posesiune? Actorul respectiv se lasă “posedat” de spiritul celui pe care îl întruchipează, devenind un “avatar” și împrumutând glasul, mersul, privirea, gesturile acestuia? Considerând realitatea lumii teatrului, a cinematografiei, chiar și a operei, care este profund laică (ca să nu o numim de-a dreptul “a dirty business”) această bănuială e mai mult ca sigur spulberată din start…nu mă pot abține să nu zâmbesc închipuindu-mi-l pe Laurence Olivier invocând în secret spiritul lui Hamlet înainte să înceapă filmările… Atunci prin ce tehnici se produce acest miraj? Firește, există muzica, luminile, decorurile, costumele, machiajul, accesorii și trucuri scenice cu un puternic impact, deloc de neglijat…dar totuși ce se întâmplă, atunci când se întâmplă acel moment de magie când crezi și ești prins în poveste? Nu se întâmplă întotdeauna, știu, dar atunci când se întâmplă, ce se petrece de fapt?

    Pot să vă împărtășesc un secret: în artă, spontaneitatea este îndelung premeditată. De cele mai multe ori, cel mai talentat, intuitiv sau charismatic artist este dublat de un fin observator și de un pasionat feroce de arta sa, capabil să migălească, fără să obosească sau să se plictisească, cele mai mici detalii ale unui sunet, unui gest, unei intonații sau unei priviri… “Laboratorul” de studiu al unui artist este chiar mai pasionant decât rezultatul final (care, by the way, la următorul spectacol poate fi schimbat, înlocuit de o idee sau o soluție nouă). Studiul acesta implică multe momente despre care artiștii nu se ostenesc prea mult să vorbească, multiple încercări și experimente, o duzină de eșecuri, rateuri, reluări, tatonări și uneori momente fulgurante de inspirație, conștientizări, descoperiri, apoi mult lucru pentru ca aceste idei și concluzii să ajungă firesc în vocea, gesturile și corpul interpretului. E nevoie de o anume flexibilitate, o memorie afectivă și una senzorială, pe lângă cea abstractă, mentală. Nu este numai textul de memorat, sunt și “gesturile” tehnice (senzațiile și pozițiile juste vocale, corporale), apoi nu este doar o regie cu “trasee” scenice ci o înțelegere profundă a stării psihice a unui personaj, a interacțiunii cu ceilalți și a situațiilor scenice… Sunt o mulțime de detalii de pus la punct pentru ca puzzle-ul să devină inteligibil. Iar în toate acestea, poate vă va surprinde, artistul nu lucrează doar cu sensibilitatea sa muzicală sau actoricească, doar cu talentul, pierzându-se în exaltări creative, ci și cu multă, foarte multă luciditate.

    În final, putem vorbi în interpretare de un întreg act de creație, în care artistul lucrează deopotrivă cu sensibilitatea, talentul și rațiunea, în care intuițiile sunt secondate de multe momente abrupte și seci de raționalizări, tatonări, testări de tot felul. De multe ori metoda de lucru, folosită inclusiv de regizorul italian Matteo Mazzoni în producția sa cu Tosca este aceea a decostructivismului, împărțind un întreg (o scenă de pildă) în cele mai mici componente ale sale, pentru a le înțelege, șlefui, personaliza și apoi re-asimila unui întreg care să dobândească o anume coerență.

    Experiența recentă cu Tosca a urmat toți acești pași, chiar dacă uneori pe “repede-înainte” pentru că în economia unui teatru nu se acordă luxuriant timp pentru un debut  ca pentru o noua premiera. Premiera  există, dar îi aparține strict artistului, el învață să își dozeze timpul pregătirii unui nou rol, ca apoi să fie pregătit să intre în repetițiile finale accesibile în teatru: corepetițiile cu pian, ansamblul cu soliștii, o repetiție de regie cu toate personajele, una cu orchestra, repetiția generală înainte de spectacol și apoi…debutul!

      Ziua în care m-am transformat în Tosca pentru două ore și câteva minute, cât a durat spectacolul din 2 iunie 2018, cu o distribuție ce i-a reunit pe tenorul Cosmin Marcovici (de la Opera Națională din Iași, în rolul Mario Cavaradossi), baritonul Lucian Petrean (de la Opera Națională din București, în rolul Scarpia), Dan Popescu (Angelotti), Lorand Cristian (Sacristanul) și pe semnatara acestor rânduri în rolul titular. Orchestra și corul Operei Brașov au fost conduse de dirijorul Nicolae Dohotari (Republica Moldova), dirijorul corului Leonard Boga, scenografia a fost semnată de Rodica Garștea.

Acest articol a fost publicat prima data pe blogul Compass al dr.Sanziana-Andra Ghițoi: https://patologysite.wordpress.com/2018/06/17/transformandu-ma-in-toscapentru-doua-ore-si-trei-minute-cristina-radu-soprana-solista-a-operei-brasov/